Eu sunt Amelia și stau în spatele a ceea ce vedeți aici. Iar tot ce vedeți aici este lucrat în atelierul nostru din Timișoara.
Haideți să vă spun cum a început: într-o zi, soțul meu a văzut pe un site o brățară din piele, și-a dorit-o, dar nu mai era disponibilă. Atunci mi-am propus să îi meșteresc eu una. Spus și făcut. A fost greu, dar mi-a plăcut totul: că a trebuiut să mă străduiesc să înțeleg unele lucruri pe care nu le știam, să mă documentez, să lucrez și să îmi iasă așa cum trebuie și, apoi, reacția lui când a primit cadoul. Așa că am continuat. Am testat diverse materiale și tehnici, până când am găsit ceva ce am simțit că mi se potrivește. Mi s-a părut incredibil de interesant să poți prinde ca într-un tablou și să poți păstra, așa, flori și alte elemente din natură, practic, să porți cu tine, oriunde, oricând, o bucată din natură. Și steampunk-ul mi s-a lipit de inimă, cred că în egală măsură deoarece are o patină vintage cu iz de vremuri de demult, cât și deoarece, prin refolosirea acestor piese, ceasurile nu ajung undeva într-un colț al uitării, ci primesc o nouă înfățișare și întrebuințare și, ce e mai important, o nouă viață. Cât despre lemn, piele și alte materiale, e o continuă descoperire, o lume nesfârșită a culorilor și formelor, a materialelor mereu surprinzătoare, un joc fără limite al imaginației.
Nu voi vorbi despre lucrul la fiecare obiect în parte, căci mi-ar lua pagini întregi să vă spun câte etape sunt și cât durează fiecare. Culeg flori, repede-repede le pun la presat, căci trebuie să fie proaspete de tot, pentru a-și păstra culoarea, vopsesc bazele metalice, pe rând, în mai multe straturi, așteptând să se usuce fiecare strat de vopsea, așez florile în suporturile deja pregătite, dacă e cazul, le tai, le aranjez, ca și cum aș compune un tablou, torn un strat de rășină, las să se usuce o zi, apoi altul, cu grijă, să nu fie un strop în plus, că s-a compromis tot, repar imperfecțiunile și câte și mai câte, tot așa, la fiecare bijuterie în parte. Pe de altă parte, desfac ceasurile cu niște șurubelnițe mici de tot, așez piesele pe categorii, le aranjez în suporturile metalice vopsite anterior și apoi, la fel, lucrul continuă. La cele din lemn ori piele, gândim fiecare obiect ce urmează apoi a fi desenat pe calculator, tăiat la laser, apoi curățat, vopsit, asamblat.
Recunosc, cu mâna pe inimă, că îmi pică tare bine să văd că tot ce facem e primit cu bucurie, să văd reacțiile entuziaste ale clienților și, totodată, prietenilor noștri, pentru că, în final, pentru alți oameni asemeni mie creez și cea mai mare mulțumire aceasta este. Așadar, dacă vă bucură ceva ce ați comandat, nu stați pe gânduri să ne transmiteți. Ca să putem să comunicăm mai ușor cu voi, ne-am făcut pagină de Facebook, cont de Instagram, așa că abia așteptăm să vedem reacțiile și fotografiile voastre.
Nu voi spune că a fost sau este ușor. Artipic e, să zicem, o afacere mică, clădită și crescută cu drag, deși nu foarte ușor. Au fost momente, și nu puține, când a fost tare greu. Dar se pare că îmi place prea mult și le place și altora ce lucrăm noi, astfel încât mergem mai departe. Tocmai pentru că uneori e greu, vreau să vă mulțumesc tuturor celor care ne sprijiniți, într-un fel sau altul, achiziționând ceva ce vă place de la noi sau susținându-ne cu o vorbă bună. Toate contează nu vă imaginați cât de mult.
Și, dacă am ajuns la capitolul mulțumiri, trebuie să spun că nu sunt singură în această poveste. Dacă nu aș fi avut, de la bun început și până acum, ajutorul, încurajarea constantă și încrederea lui Flavius, nici poveste că aș fi putut ajunge aici. Alături de mine este și Alex, împreună cu care lucrez frumusețile din lemn, piele, plexiglas și care face toate fotografiile minunate pe care le vedeți aici. Nu am cuvinte să le mulțumesc pentru tot.
Ar mai fi multe de spus, dar mai bine vă las să vedeți ce creăm în micul atelier artipic din Timișoara: minunății lucrate cu bucurie.
